„Cinteză de aur”, așa s-ar traduce numele pe care englezii l-au dat acestei păsări. La noi nu e „goldfinch”, ci sticlete și i se potrivește la fel de bine: uneori, ciripiturile pe care le scot sticleții seamănă cu clinchetul sticlelor ciocnite.

Dacă auzi așa ceva când treci printr-o zonă cu copaci bătrâni sau pe lângă un câmp cu ciulini, privește atent pe ramuri și pe tulpinile scaieților.

O să-ți sară în ochi penajul lor colorat și mai ales inconfundabila „mască” roșie pe care o poartă pe față. Iar dacă ai norocul să vezi un stol de sticleți luându-și zborul, o să înțelegi imediat de ce englezii l-au asociat cu aurul. Penele galbene de pe aripile păsărilor dau impresia că în fața ta se desfășoară un râu de aur. Tot englezii numesc stolurile de sticleți „charm” – farmec. Normal. 🙂

Sticletele e una dintre păsările care nu migrează. La fel ca pițigoiul, rămâne cu noi și iarna. E ceva mai mic decât o vrabie, îi plac mult semințele de scaieți, așa că e mare fan al câmpurilor necultivate. Vine la hrănitoare iarna, dacă îi pui semințe de floarea soarelui neprăjite și nesărate. Nu e o idee bună să-l prinzi și să-l bagi în casă – păsările sălbatice nu se simt bine în captivitate. Pur și simplu rolul lor nu e să stea în colivie și să cânte – pentru asta avem deja radioul, youtube și alte chestii.

Puii și-i hrănește cu larve, așa că dacă ai o grădină vizitată de păsări, poți să le mulțumești pentru că în felul ăsta te scapă de o mulțime de insecte, chiar dacă ai fi zis că mai degrabă te lasă fără cireșe și struguri. Păsările au un rol important în echilibrul naturii și prezența lor la tine în grădină e o garanție că lucrurile merg așa cum trebuie.

Cuibul e făcut de femelă din ierburi și mușchi, e căptușit cu fire de păianjen, lână și păr. La final îl decorează cu ierburi aromatice care țin la distanță paraziții.
La Roșia Montană l-am văzut chiar în centru, la intrarea în cimitirul catolic.