Strămoșul birdwatching-ului pare că nu a trăit la Roșia Montană, ci în Corna. 🙂 Dar tot e o poveste frumoasă, după cum urmează:

La Baie la “Mălaiul gol”

„Printre alte băi vestite, bogate şi darnice, era şi câte una bătută de Dumnezeu de nu scoteai din ea numai de mălai. “Mălaiul gol” o rămas numele ȋn trai şi-n veac. Nu s-o gândit nime să-l schimbe vreodată.

Mălai gol azi, mălai gol mâine, aici lucrul cel mai uşor este să te alegi c-o policră. Şi omul ce făcea, făcea ca de mântuială, că ştia de la ȋnceput că nu-l aşteaptă mare bucurie.

“Mălai gol ȋn straiţa de merinde, mălai gol acasă”, zicea Petrea săracu.
Şi mai era şi afurisita aia de vrăbiuţă de-l petrecea tăt drumul până la baie, ba tăvălindu-se prin praf ȋn calea lui, ba gurindu-se pe cloambe. Ȋn ureche nu avea decât: “cip, cip, cip, mălai gol, cip, cip, cip, mălai gol”. Şi asta şi-o luat nărav că el fărămiturile de mălai le arunca ȋn drum, să vie păsările cerului, să se hrănească.

Odată a prins-o pe vrabia asta cât o culducuţă şi s-a gândit să o dea la mâţă, s-o mânce. Până la urmă, i-o părut rău. Vrabia avea ochi mici de mărgele şi-i bătea inima tare ca omului când ȋi ȋn primejdie. Petrea o simţit că-l taie mila şi i-o dat drumul. Ȋntr-o noapte de furtună, când tuna mai greu, să tăt izbea de fereastră. Petrea s-o sculat şi-o slobozit-o ȋn casă. Până dimineaţa n-o mai ȋnchis ochii. Să tăt uita să vadă dacă mai trăieşte vrabia, c-o pus-o ȋn şapca de baie, să steie la căldură.

Cum o văzut că nu mai adoarme, s-o gândit să meargă la baie mai iute. Vrabia s-o ȋnviorat şi l-o petrecut tăt drumul. Până la urmă omul s-o nădăit că nu-i lucru curat aici cu pasărea asta. O ȋnceput să ieie sama mai bine ȋn jurul lui. Pasărea pare că-i spunea ceva ȋn graiul ei şi-i arăta ceva. Când ieşea de pe baie, iar ȋi sărea ȋn cale, dar el năcăjit n-o lua ȋn samă. Atunci nici ea nu mai ciripea aşa voioasă. Dacă ar fi avut grai omenesc! Şi-o bătut capul multă vreme să găsească o legătură ȋntre vrabie şi baie şi n-o găsit. O spus şi ortacilor şi le-o arătat vrabia lui ca o culducuţă. L-or luat ȋn râs:

– Mă, tu lucri la “Mălaiul gol şi de-aia se ţin vrăbiile după tine.

Aşa s-o legat el de pasărea asta, că nici de unul din ortacii lui nu s-o legat. Pentru sărăcia ȋn care se zbătea, vrăbiuţa o fost câteodată alinare, mângâiere.

Ȋntr-o dimineaţă, pe când ȋi ieşa ȋn cale cu ciripitul ei, culegând firimiturile pe care I le arunca, mâţa pune laba pe ea şi aude un troznet. Până să se aplece, vrăbiuţa se lungise de aripi şi murise cu ochii deschişi către cer. O luat-o ȋn palma lui mare. Era caldă, firavă. S-o gândit s-o ȋngroape pe baie undeva, unde numai el să ştie, să nu-şi râdă ortacii de el.

Şi-o găsit loc chiar unde-şi ţinea merindea şi tisigurile. Cu văntălăul dă pe daltă, să facă o gropiţă pentru vrabie, da’ dalta se opreşte ȋn ceva tare, care o-nţepenea pe loc. Mai dă şi se uită bine şi nu-i venea să creadă. Numai corhuri de aur de-ţi lua vederea şi minţile. O luat şi o băgat ȋn straiţă. Şi-o dat să facă altă gropiţă pentru vrabie. Alte corhuri, mai frumoase ca primele. Povestea mai târziu ortacilor că numa’ ȋn vis mai văzuse aşa pietre bogate.

Petrea o ajuns om cu stare bună. Până la bătrâneţe o ȋndrăgit vrăbiile şi ȋn fiecare toamnă cumpăra grâu pentru ele. Iarna, la fereastra lui Petrea erau stoluri ȋntregi ciugulind şi ciripind. Certa copiii care dădeau cu praştia după ele.

“Măi, fericirea mea o vinit de la o vrăbiuţă”, le striga el. Cei ce nu-i cunoşteau povestea, râdeau şi ziceau că-i bolund. “Ăla cu vrăbiuţele”. – Legende populare minerești, coord. Ana Șoit

culducuţă: prună mică
gurindu-se: urcându-se
baie: mină
ortac: coleg de muncă
tisiguri: scule de minerit, totalitatea lor
văntălăul: ciocan (mineresc) de mână, de o anumită formă, în greutate de 1,5-2 kg. Cu văntălăul se bătea pe daltă și sfredel
corhuri: minereu cu goluri mici (geode, fante) cu cristale de cuarț mineralizate, cu aspect frumos, uneori chiar cu aur vizibil
bolund: bolnav, nebun