Reportaj la Zilele Patrimoniului: O poveste despre aur și oameni, veche de 2000 de ani

391
views

La 8 dimineața, când metroul bucureștean nu este suficient de încăpător pentru toți oamenii care așteaptă pe peron, la Roșia Montană poți să nu întâlnești pe nimeni pe drum. Bineînțeles, îi auzi pe harnicii locuitori trebăluind în casele lor, dar pe strada nu îți ies în cale decât câini și coțofene, iar pe cer șorecari rotind după pradă.

Pentru câteva zile, satul Roșia Montană din comuna cu același nume s-a umplut de oamenii care o iubesc și de vizitatorii care vor să o cunoască mai bine. Zilele Patrimoniului, desfășurate în perioada 15-19 august, i-au adus pe toți în localitate. Voluntarii de la Asociația „Arhitectură. Restaurare. Arheologie” (ARA) și cei de la Prietenii Roșiei Montane i-au ținut ocupați, prezentându-le o parte dintre obiectivele turistice ale comunei. Ar fi nevoie de vreo două săptămâni petrecute aici pentru a atinge tot ce este de văzut. Sau să revii iar și iar dacă te trage ața. Iar pe cei mai mulți îi trage.

În cele patru zile și jumătate ale evenimentului, turiștii au fost plimbați în turul satului, cu cele 43 de clădiri de patrimoniu ale sale, au vizitat celebrele sale biserici – de cinci confesiuni diferite – sau chiar au avut ocazia să meargă pe drumul vechilor băieși. Reprezentanții ARA au povestit despre lucrările de reconsolidare și restaurare realizate în programul Adoptă o Casă la Roșia Montană, cele de anul acesta fiind la biserica unitariana și casa ei parohială.

Acțiunile de anul acesta au avut și invitați speciali. Arheologul Ovidiu Țentea a vorbit, în turul istoric, despre descoperirile făcute în urma excavărilor echipei sale din dealul Carpeni și a prezentat câteva intrări în galeriile romane. În localitate și împrejurimile ei s-au făcut cercetări, însă zona este departe de a spune că a fost descărcată de sarcină arheologică (ceea ce ar fi oricum cel mai puțin de dorit). Urcând în masivul Cetate, găsești, poate, cel mai bun punct de a privi în același timp spre prezent și spre trecut. Pe de o parte, vezi monumentul natural Cârnic, un masiv ce cuprinde urmele exploatărilor din perioada preromană, dar și kilometri de galerii romane, cu forma lor trapezoidală caracteristică, în cea mai mare parte neexploatate și necartografiate. Pe de altă parte, te uimește deșertul rămas în urma exploatării comuniste a masivului Cetate. Acesta, monument natural, la rândul său, nu a fost atât de norocos, iar exploatarea de suprafață decisă de dictatura ceaușistă în anii ‘70 l-a ras de pe fața pâmântului împreună cu toate vestigiile din adâncul său. 

Ocazia proiecției documentarului său emoționant „Noul Eldorado” și dragostea pentru localitatea din Apuseni l-au adus din nou pe regizorul Tibor Kocsis la Roșia Montană. A fost nevoie de un cineast ungur care să spună o poveste românească atât despre corupție, manipulare și ignoranță, cât și despre istorie, umanitate și frumusețe. Tibor Kocsis lucrează de mai mulți ani la o nouă peliculă pe care speră să o lanseze în curând – 300 tons of gold. El a mărturisit că aștepta un eveniment care putea constitui un final fericit pentru filmul său și ce ar fi putut fi mai bun decât decizia de includere în Unesco a patrimoniului de la Roșia Montană. Totuși, Guvernul României a sabotat încă o dată salvarea a localității. Însă, așa cum toți optimiștii știu, dacă nu se termină cu bine, cel mai probabil nu este sfârșitul.

Activitățile de la Zilele Patrimoniului din acest an nu s-au oprit doar asupra 

 patrimoniului istoric sau arhitectural.

Unul dintre Prietenii Roșiei Montane ne-a dus pe cărări aproape neumblate pentru a vedea și a vorbi despre cât mai multe dintre păsările ce trăiesc la Roșia. La atelierul de confecționat hrănitoare, a explicat, de asemenea, cum putem ajuta păsările în perioadele cele mai dificile pentru ele – iarna când hrana este dificil de procurat sau vara, când apa se găsește cu greu.

Atelierul de albinărit – ținut de Remus Cenușă din satul Corna, comuna Roșia Montană, i-a impresionat pe vizitatori. Viața simplă și munca depusă de unul dintre cei mai înverșunați luptători împotriva distrugătorului proiect minier arată că se poate trăi din alte activități decât exploatarea de suprafață. Pornit de la doi-trei stupi deținuți de socrii săi, Remus Cenușă deține acum peste o sută. Dacă proiectul minier ar fi fost demarat, gospodăria sa nu ar mai fi existat acum. În locul ei s-ar fi întins un imens lac de steril.

Pentru că Roșia Montană este atestată documentar la 6 februarie 131, prin tăblița cerată romană datată astfel, Asociația ARA a decis să explice printr-un atelier “Care e treaba cu tăblițele cerate?”, alături de arheologul Ovidiu Țentea. Arhitecții și voluntarii au confecționat tăblițe din lemn și ceară pe care vizitatorii și-au inscripționat propriile mesaje.

Îndrăgostită de Roșia Montană, Maria Răducanu, și corul Sound Choir au concertat pentru localitate și vizitatorii ei, în serile de vineri și sâmbătă.

Un arc peste timp

Dacă Roșia a fost plină în aceste zile, trebuie spus că ea nu este pustie nici de-a lungul anului. Clujeni, sibieni, bucureșteni și mai ales turiști străini vin aici ținând pensiunile și casele oamenilor pline de oaspeți. “Se poate trăi din turism la Roșia Montană. Da, sigur ca da,” – ne-au spus localnicii pe care i-am întrebat.

Aș vrea să pot spune că Roșia Montană este un loc încremenit în timp. Însă nu este. Cu fiecare zi, fiecare casă de patrimoniu sau casă obișnuită neîngrijită de nimeni, fiecare bucată de zid maur – specific localităților miniere – o iau încet-încet la vale. Superbele decorațiuni ale clădirilor de pe strada Siciliană se degradează treptat. Autoritățile răuvoitoare sau incapabile agravează sau ignoră situația, iar între timp titanul Kronos își devorează copiii.  

Primul paradox al Roșiei Montane este că aurul aflat din abundență în subteran a creat o istorie și o comunitate, dar același metal prețios a fost atât de aproape să și distrugă totul într-o clipită. „Blestemul aurului,” îl spun localnicii.

Cel de-al doilea paradox este că aceeași localitate în care comunitatea a ajuns atât de dezbinată încât este nevoie probabil de încă o generație pentru ca legăturile să se refacă și roșienii să ajungă să trăiască din nou în armonie, a adus aici oameni din toată țara și chiar din toată lumea. Mulți vor să cunoască, să participe, să dea o mână de ajutor.

Între timp, dosarul de la Unesco a fost returnat țării noastre, dar noi avem încă timp, voință și optimism. Roșia Montană există încă datorită oamenilor care au luptat pentru ea și va exista și în continuare tot mulțumită lor.  

Fotografii: Claudia Apostol, Alina Mușătoiu, Livia Gyongyosi, Ioana Oancea